Interstellar sau cum un film depășește limitele imposibilului…dar oare există limite?

interstellar.black_.hole_Te-ai întrebat vreodată cum ar fi dacă ai lăsa Pământul în urmă, să-l tot vezi cum dispare din orizontul spațiului, să te îndrepți către stelele pe care crezi că le poți atinge, să nu știi că ele sunt planete, apoi să cauți cu disperarea imposibilului un loc în care muzica să nu fi fost descoperită…să auzi doar zgomotul surd fără atmosferă, doar bătăile inimii în urechi într-o enervantă repetiție? Sau ți-ai explicat vreodată cum ar fi o călătorie în timp printr-o gaură de vierme pe care nu a văzut-o nimeni, prin dilatarea timpului, dincolo de teoria relativității?
Cum ar fi ca în câteva ore să primești semnale video de la familia ta dintr-un interval de 25 de ani? Să nu poți decât observa cum părinții tăi au îmbătrânit, cum copiii tăi au ajuns de vârsta ta și îți spun că ești bunic sau bunică, să te țină la curent cu ultimii 6 președinți ai țării, iar tu să nu poți face nimic…decât să observi relativitatea timpului, să încerci să o înțelegi…apoi să te confrunți cu necunoscutul, cu o gaură neagră, acolo unde câmpul gravitațional e atât de puternic, încât nu poate scăpa nici lumina cu viteza de 3×10 la puterea a 9-a…299.792.458 m/s. Continuă lectura

Anunțuri
Categorii: Capodopere | Etichete: , , , , , , , , , , | 1 comentariu

Nebraska, arta de a ajunge la Oscar…şi atât!

nebraska-film-1“Întotdeauna te-am văzut doar beat! Încă de la 8 ani îţi ascundeam băutura pentru că nu mai suportam să te văd doar beat, beat şi iar beat. Nici nu-mi amintesc în întreaga mea viaţă dacă te-am văzut vreodată treaz!”, îi spune fiul cu o frustrare ce pare veşnică, la fel ca şi o zgârietură în suflet care rămâne vizibilă. Răspunsul tatălui nu are nici înţelepciune, decât un umor trist: “Dacă ai fi avut-o nevastă pe maică-ta, crede-mă că ai fi băut la fel de mult ca şi mine”.

Nebraska, una dintre zonele agricole ale Americii, acolo unde timpul pare că a stat în loc, de fapt noţiunea timpului e distopică în filmul lui Alexander Payne, totul pare static, doar muzica îşi urmează un curs peste măsura firescului.

Bătrânul Woody Grant este bolnav de  Alzheimer, nu vorbeşte prea mult, dar nu pentru că nu mai ştie unde se află, de multe ori pare mai întreg la cap decât întregul decor uman, dar în toată viaţa lui a preferat să lase vorbele altora. Ştie că a câştigat un milion de dolari şi trebuie să ajungă chiar şi pe jos până în Lincoln, Nebraska, pentru a-şi ridica premiul.  Continuă lectura

Categorii: Bun, Capodopere | Etichete: , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Gravity, un montagne russe, uluitor, în beznă!

Gravity“E atât de frumos răsăritul din spaţiu…e cel mai frumos lucru pe care l-am văzut în viaţa mea”, este una dintre replicile cosmonautului Matt Kowalsky, un om relaxat, care îşi aşteaptă pensia liniştit, la ultima misiune spaţială. Şi noi de unde să ştim? Cosmonauţii din întreaga lume îi poţi număra uşor, în toată istoria omenirii, nu sunt ca actorii sau ca sportivii, însă ei au văzut de-a lungul vieţii imaginile incredibile care ne impresionează văzându-le pe google sau în vreun documentar.

Dar e ca şi cum ai avea un simulator de condus sau de mers cu bicicleta, iar pe ecran ţi-ai seta Paris, Londra, Kuala Lumpur şi te-ai minţi că eşti acolo. Până nu vezi, te simţi ca-n necunoscut. Senzaţia pe care ţi-o dă Gravity este apropiată de momentul în care vezi pentru prima dată Odiseea Spaţială, a lui Arthur C. Clarke, pusă pe peliculă de Kubrick, îţi pui zeci de întrebări, dar nimeni nu-ţi dă vreun răspuns. Nici ştiinţa, nici tehnica, nici prietenii care au impresia că le ştiu pe toate. Regizorul Alfonso Cuaron a lovit la capitolul impresie ca la un test drive în slow motion cu o maşină firavă, din care sar toate bucăţile!

Continuă lectura

Categorii: Bun, Capodopere | Etichete: , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Rush sau cum emoţia bate sacrificiul!

Chris Hemsworth siDaniel Bruhl

Chris Hemsworth si Daniel Bruhl

Un tânăr talentat nu are nevoie de prea multă muncă pentru a ajunge în vârf, dar inconştienţa îi demonstrează iremediabil că menţinerea pe acea creastă a performanţei şi curentul puternic al celebrităţii îl poate arunca jos în câteva secunde. Aşa era James Hunt.

Un geniu conştient de calităţile sale are un avantaj: echilibrul mental şi perseverenţa. Iar geniile nu sunt făcute pentru poze, ci doar pentru a rămâne în istoria unei lumi care nu mai crede în nimic, doar într-un exemplu de moment. Aşa este Niki Lauda.

Ron Howard e regizorul care le-a încercat pe toate, a împuşcat două oscaruri pentru “A beautiful mind”, dar la transpunerea faptelor reale în filme e cutremurător, vedeţi Apollo 13, Cinderella Man sau Frost/Nixon…lecţii de emoţie! La fel este şi Rush, ultimul film al lui Howard, care a avut premiera în România în urmă cu două zile şi pe care îl aşteptam nu doar pentru că mi-e dor de adevăratele valori ale sportului, nu că mi-e dor de clasica Formula 1, care de 10 ani nu mai înseamnă nimic, ci pentru definiţia antitezei când vine vorba despre Niki Lauda şi James Hunt. Continuă lectura

Categorii: Bun, Capodopere | Etichete: , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Pacific Rim, Țiganul Pericol care omoară Gojire cu “vă tai, să moară mama!”

pacificrimNu mai zic mare lucru pe blog de la un timp de vreme, pentru că filmele sunt așa de proaste încât nu am replică. În plus, o amică din Craiova are impresia că risc vreun atac vascular la cât de hater pot fi uneori. Prea multă ficțiune, prea puțin feeling, prea artificial, prea mult fantasy într-o lume care e disipată într-un peisaj distopic. Așa că nu știu de ce am mai scrie despre filme de 2 lei și 78 de bani când ne facem nervi degeaba.

M-am dus la Pacific Rim…mi-era dor de adevărata Gojira, aia din anii 50, când mă speriam acasă că dacă ar veni la etajul 7 și și-ar băga ochiul după mine prin balcon nu i-aș ajunge nici măcar pe o măsea. Gojira a devenit Godzilla, o creatură care avea forța unei gorile și masivitatea unei balene, plus abilitățile necesare. Pacific Rim e 3D, începe ca un act sexual fără preludiu, între o primată și o ființă care se află undeva între homo erectus și homo sapiens. Aflăm cum au venit niște ființe extraterestre printr-o falie a Oceanului Pacific, dar nu știm de ce colonizează sau ce au cu noi. Continuă lectura

Categorii: Mizerii | Etichete: , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

The Great Gatsby, marele kitsch australian

The Great Gatsby

The Great Gatsby

Există o tendință globală de a nu mai respecta nimic, fie că e vorba despre o capodoperă muzicală, despre o carte excepțională care și-a lăsat amprenta sau chiar și un film vechi refăcut.

Săracul Scott Fitzgerald n-a apucat să vadă decât un film mut despre the Great Gatsby, cel mai vândut și cel mai ecranizat roman din puținele scrise într-o viață înecată în alcool. Fitzgerald chiar a trăit din plin epoca jazzului, în anii ’20, stingându-și fiecare seară incendiară cu mult alcool, fapt resimțit în tot ceea ce a scris, mai ales în Blândețea nopții, un roman incredibil.

A știut și ziua când va muri, dar n-a avut niciun regret. Dacă ar fi văzut ultima ecranizare după romanul The Great Gatsby, a 5-a după cele din 1926, 1949, 1974, 2000, Scott Fitzgerald ar fi făcut infarct încă de la premieră, mai ales că avea probleme grave cu inima.

Marele Gatsby 3D e un kitsch nemaiîntâlnit, pe care a pus mâna Bazz Luhrmann, un australian cu bugete uriașe, dar cu idei și puneri în practică jalnice. Orice film de-al lui Luhrmann seamănă cu un bonsai uriaș care se usucă imediat când un câine a urinat la rădăcinile lui. Continuă lectura

Categorii: Mizerii | Etichete: , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Condamnat la viață, momentul în care Amza Pellea îi dă clasă lui Gerard Depardieu

95bdce050d6e6b4dbcdad521a01cabe2Am impresia că tocmai am fost la ceea ce se numește o mizerie incomensurabilă a cinematografiei, la un debut regizoral execrabil, iar băiatul de față, Bogdan Dreyer, căci al lui este filmul, își poate schimba meseria acum, până când pânza din săli nu va fi murdărită cu lipsă de moralitate și dezamăgire. Și nu mă doare atât de mult, dar îmi pasă că acolo, la începutul filmului scrie: based on a novel by Titus Popovici – Death of Ipu.

Iar cei care ați citit-o știți bine despre ce vorbesc. Nuvela e groaznică, e tragică și cred că în nicio scriitură nu am găsit o descriere a morții atât de dramatică, așa cum o descrie Titus Popovici. Tema o reprezintă al doilea război mondial, iar acțiunea se petrece undeva prin Transilvania, înainte de întoarcerea armelor, 23 august 1944, unde un soldat german e găsit mort. Autoritățile comunei sunt forțate să caute vinovatul, în caz contrar riscând cu toții execuția. Aici intră în rol prostul satului și începe o urmărire a situațiilor tragice și absurde. Continuă lectura

Categorii: Filme de popcorn, Mizerii | Etichete: , , , , , , | Lasă un comentariu

Zero Dark Thirty, când americanii suferă de patriotism și comuniștii vorbesc de propagandă

Afisul filmului Zero Dark Thirty

Afisul filmului Zero Dark Thirty

Am citit tot despre Zero Dark Thirty, înainte să-mi fac curaj să merg la cinema, pentru că precedentul film al lui Kathryn Bigelow, Hurt Locker, mi-a dat un aer de american patriot, făcându-mă să uit de victime colaterale, de ororile războiului. Pur și simplu mă simțeam superficial după Hurt Locker și, normal, într-o țară în care 43 de ani s-a vorbit despre capitalismul american, despre propaganda americană, despre imperalism american, eu nu puteam să adopt o metodă departe de gândirea închisă.

Nu luați Zero Dark Thirty după Oscarul câștigat aseară, pentru sunet, și nu luați nici povestea ca fiind reală în proporție de 60%. Dar problemele apărute după apariția filmului, reacțiile ziariștilor din trustul Al Jazeera, cele din presa americană și acuzele că sursele lui Kathryn Bigelow și Mark Boal ar fi din cadrul CIA, m-au făcut să îi dau o șansă. E exact ca și filmul de la care nu aștepți nimic, dar care la final îți lasă un zâmbet plăcut și o stare confortantă.

Continuă lectura

Categorii: între 7 și 8, Bun | Etichete: , , , , , , , , , , | 1 comentariu

Amour…emoția europeană și apăsarea neînțeleasă de americani

Amour

Amour

E frumoasă…viața e frumoasă și e lungă! Uneori îmi spun că fiecare zi, fiecare trăire, fiecare emoție, e o binecuvântare, pe care oamenii o percep total diferit. Așa este și cu muzica. Niciodată nu te întreabă dacă ești în depresie sau dacă o accepți sau o refuzi. Așa e și pianul…corzile metalice sunt lovite de ciocănelul din lemn, iar prin intermediul unor cuie metalice se transmite vibrația corzii către placa de rezonanță.

Așa apar sunetele pianului și nici nu te mai întrebi dacă e Schubert, Beethoven sau Chopin. “Amour” e ca un glissando, apăsat pe ultimele clape cu o durere sufletească sau mai degrabă cu o frustrare ieșită din comun. E un film ieftin, cu un decor sărac, dar cu o poveste în stilul european, stil neînțeles de americani. De fapt, americanii transmit acțiunea și rareori accentuează umanitatea, trăind fazele superficial. De cele mai multe ori asigură rețeta succesului, banii curg și rareori îți pui întrebarea: “dar am trăit vreodată? a fost palpabil?”. În schimb, regizorii europeni păstrează aerul elegant al oamenilor, ascund momentele superficiale, creează scene greu respirabile, care întind nervii precum corzile metalice ale pianului…și te simți lovit de fiecare ciocănel de lemn și zgomotele devin din ce în ce mai dureroase. Continuă lectura

Categorii: Bun, Capodopere | Etichete: , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Django, dezlănțuirea lui Tarantino

Tarantino, Django Unchained

Tarantino, Django Unchained

Pe Tarantino nu trebuie deloc să-l înțelegi, trebuie doar să-l accepți ca fiind copilul atomic al cinematografiei americane, cel care se inspiră din Europa, Asia și ironizează ideea filmului american. Tarantino e geniul neînțeles de cele mai multe ori, pentru că nu vei vedea un film în care să nu curgă sute de litri de sânge, nu vei vedea prea multă seriozitate, nu îți vei explica de ce își alege câte un rol neobservat și nici nu vei auzi muzică proastă.

Tarantino e expert în filme vechi, e pasionat de westernuri și e încântat de orice poveste asiatică în care artele marțiale ucid oameni pe bandă rulantă în cel mai exagerat mod posibil. În Django unchained te aștepți la orice, în cazul în care ai văzut ceva filme vechi și începi să faci legăturile. Îți rezultă într-un final o ironie totală, un spectacol în care politica negrilor e luată peste picior tot de negri, unde afro-americanii primesc nume de legendă de la europeni, dar niciodată nu-și explică, unde Klu Klux Klan e bombardat tot de niște albi, pe fondul unei coloane sonore de excepție. Să nu uităm de Cântecul Nibelungilor, cu povestea despre Siegfried și Brunhilda, doar că în America se ajunge la Broomhilda von Schaft, pentru că totul trebuie americanizat. Continuă lectura

Categorii: Bun, Capodopere | Etichete: , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.