Django, dezlănțuirea lui Tarantino

Tarantino, Django Unchained

Tarantino, Django Unchained

Pe Tarantino nu trebuie deloc să-l înțelegi, trebuie doar să-l accepți ca fiind copilul atomic al cinematografiei americane, cel care se inspiră din Europa, Asia și ironizează ideea filmului american. Tarantino e geniul neînțeles de cele mai multe ori, pentru că nu vei vedea un film în care să nu curgă sute de litri de sânge, nu vei vedea prea multă seriozitate, nu îți vei explica de ce își alege câte un rol neobservat și nici nu vei auzi muzică proastă.

Tarantino e expert în filme vechi, e pasionat de westernuri și e încântat de orice poveste asiatică în care artele marțiale ucid oameni pe bandă rulantă în cel mai exagerat mod posibil. În Django unchained te aștepți la orice, în cazul în care ai văzut ceva filme vechi și începi să faci legăturile. Îți rezultă într-un final o ironie totală, un spectacol în care politica negrilor e luată peste picior tot de negri, unde afro-americanii primesc nume de legendă de la europeni, dar niciodată nu-și explică, unde Klu Klux Klan e bombardat tot de niște albi, pe fondul unei coloane sonore de excepție. Să nu uităm de Cântecul Nibelungilor, cu povestea despre Siegfried și Brunhilda, doar că în America se ajunge la Broomhilda von Schaft, pentru că totul trebuie americanizat.

La capitolul muzică de film, Tarantino ar merita la bătrânețe un premiu special, mai ales că el își alege fiecare piesă. La Quentin te poți aștepta să zici că i-ai auzit pe Johnny Cash sau Elvis Presley, dar în soundtrack afli că era vreo copie mizerabilă de la un artist naiv din Japonia sau China. L-a folosit pe Gheorghe Zamfir în Kill Bill, adică omul nu glumește, pentru el muzica e sfântă când o pui în peliculă. Și de ce vorbeam de filme vechi? Să-l aduci pe Ennio Morricone să-ți compună coloana sonoră, la fel ca și-n capodopera Inglourious Basterds, apoi să-i atribui un rol inobservabil marelui Franco Nero, care, atenție, a jucat rolul principal în Django din anii 60, unde o bandă de mexicani se ia la harță cu KKK-ul, m-a făcut să afirm că nu degeaba mi l-am ales pe Tarantino ca idol în cinema.

Ironie, nu? Franco Nero vorbește c-un negru în italiană, iar numele său din film este Amerigo Vessepi, ales de același genial copil atomic al Americii. Nici nu trebuie să mai spun prea multe despre Django unchained, pentru că de aici este un spectacol asigurat de dialogurile pe care le găsiți doar în filmele lui Tarantino, spumoase pentru fani, plictisitoare pentru profani, cu roluri încântătoare. Ce mi-am dat seama din Django? Cristoph Waltz nu poate mai mult decât în Inglorious Basterds, expresia feței lui este identică și-n Carnage-ul lui Polanski și în Django.

E teatral, e foarte bun, dar nu îl văd schimbându-și nimic în rol, dar lui Tarantino îi place. În schimb, Samuel L. Jackson este magistral în rolul bătrânului Stephen, negrul ajuns principal sfătuitor pentru stăpânul Calvin Candie, căruia îi plăcea foarte mult numele său în franceză. Calvin Candie e nimeni altul decât Leonardo di Caprio, pe care nu-l mai vedem în niciun rol prost de la Titanic încoace, iar piesa de rezistență a filmului o asigură chiar el, după un scenariu la rang de artă al regizorului. E impresionantă scena în care monsieur Candie explică de ce negrii nu-s creativi și de ce s-au născut să fie sclavi în stilul hamletian post modernist, dar undeva prin anul 1858. Despre Jamie Foxx nu vă zic prea multe, vă las să-l descoperiți, iar filmul trebuie neapărat văzut la cinema, pentru toate scenele, dar mai ales pentru coloana sonoră de excepție.

Django unchained nu este cel mai bun film al lui Tarantino, dar e peste orice voi vedea în 2013, fără doar și poate, așa cum a fost în 2009 Inglourious Basterds. Django e exact ceea ce avem nevoie când ne-am săturat de filme pline de clișee, ele apar și la Tarantino, dar sub formă de ironie, iar dacă nu ați înțeles stilul lui Quentin vă dau câteva sfaturi. Dacă ați uitat de John Wayne, Clint Eastwood sau Franco Nero, luați multe filme western și savurați-le, asta pentru a înțelege ușor-ușor și ideea din Django. Dacă nu v-a plăcut Kill Bill, apropo, urmează partea a 3-a, luați filmele din anii 60-70, alea cu sora 13, shaolin provoacă ninja, toate cu bruce lee, apoi o să-l înțelegeți și mai bine pe Tarantino. Dacă nu vă place ce ați înțeles, uitați-vă mizerabil la un muzical cretin după o capodoperă a lui Victor Hugo. O să râdeți, dar nu va fi râsul vostru.

Anunțuri
Categorii: Bun, Capodopere | Etichete: , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Navigare în articol

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.

%d blogeri au apreciat asta: