Nebraska, arta de a ajunge la Oscar…şi atât!

“Întotdeauna te-am văzut doar beat! Încă de la 8 ani îţi ascundeam băutura pentru că nu mai suportam să te văd doar beat, beat şi iar beat. Nici nu-mi amintesc în întreaga mea viaţă dacă te-am văzut vreodată treaz!”, îi spune fiul cu o frustrare ce pare veşnică, la fel ca şi o zgârietură în suflet care rămâne vizibilă. Răspunsul tatălui nu are nici înţelepciune, decât un umor trist: “Dacă ai fi avut-o nevastă pe maică-ta, crede-mă că ai fi băut la fel de mult ca şi mine”.

Nebraska, una dintre zonele agricole ale Americii, acolo unde timpul pare că a stat în loc, de fapt noţiunea timpului e distopică în filmul lui Alexander Payne, totul pare static, doar muzica îşi urmează un curs peste măsura firescului.

Bătrânul Woody Grant este bolnav de  Alzheimer, nu vorbeşte prea mult, dar nu pentru că nu mai ştie unde se află, de multe ori pare mai întreg la cap decât întregul decor uman, dar în toată viaţa lui a preferat să lase vorbele altora. Ştie că a câştigat un milion de dolari şi trebuie să ajungă chiar şi pe jos până în Lincoln, Nebraska, pentru a-şi ridica premiul. 

Gravity, un montagne russe, uluitor, în beznă!

“E atât de frumos răsăritul din spaţiu…e cel mai frumos lucru pe care l-am văzut în viaţa mea”, este una dintre replicile cosmonautului Matt Kowalsky, un om relaxat, care îşi aşteaptă pensia liniştit, la ultima misiune spaţială. Şi noi de unde să ştim? Cosmonauţii din întreaga lume îi poţi număra uşor, în toată istoria omenirii, nu sunt ca actorii sau ca sportivii, însă ei au văzut de-a lungul vieţii imaginile incredibile care ne impresionează văzându-le pe google sau în vreun documentar.

Dar e ca şi cum ai avea un simulator de condus sau de mers cu bicicleta, iar pe ecran ţi-ai seta Paris, Londra, Kuala Lumpur şi te-ai minţi că eşti acolo. Până nu vezi, te simţi ca-n necunoscut. Senzaţia pe care ţi-o dă Gravity este apropiată de momentul în care vezi pentru prima dată Odiseea Spaţială, a lui Arthur C. Clarke, pusă pe peliculă de Kubrick, îţi pui zeci de întrebări, dar nimeni nu-ţi dă vreun răspuns. Nici ştiinţa, nici tehnica, nici prietenii care au impresia că le ştiu pe toate. Regizorul Alfonso Cuaron a lovit la capitolul impresie ca la un test drive în slow motion cu o maşină firavă, din care sar toate bucăţile!

Rush sau cum emoţia bate sacrificiul!

Chris Hemsworth si Daniel Bruhl

Un tânăr talentat nu are nevoie de prea multă muncă pentru a ajunge în vârf, dar inconştienţa îi demonstrează iremediabil că menţinerea pe acea creastă a performanţei şi curentul puternic al celebrităţii îl poate arunca jos în câteva secunde. Aşa era James Hunt.

Un geniu conştient de calităţile sale are un avantaj: echilibrul mental şi perseverenţa. Iar geniile nu sunt făcute pentru poze, ci doar pentru a rămâne în istoria unei lumi care nu mai crede în nimic, doar într-un exemplu de moment. Aşa este Niki Lauda.

Ron Howard e regizorul care le-a încercat pe toate, a împuşcat două oscaruri pentru “A beautiful mind”, dar la transpunerea faptelor reale în filme e cutremurător, vedeţi Apollo 13, Cinderella Man sau Frost/Nixon…lecţii de emoţie! La fel este şi Rush, ultimul film al lui Howard, care a avut premiera în România în urmă cu două zile şi pe care îl aşteptam nu doar pentru că mi-e dor de adevăratele valori ale sportului, nu că mi-e dor de clasica Formula 1, care de 10 ani nu mai înseamnă nimic, ci pentru definiţia antitezei când vine vorba despre Niki Lauda şi James Hunt.

Zero Dark Thirty, când americanii suferă de patriotism și comuniștii vorbesc de propagandă

Afisul filmului Zero Dark Thirty

Am citit tot despre Zero Dark Thirty, înainte să-mi fac curaj să merg la cinema, pentru că precedentul film al lui Kathryn Bigelow, Hurt Locker, mi-a dat un aer de american patriot, făcându-mă să uit de victime colaterale, de ororile războiului. Pur și simplu mă simțeam superficial după Hurt Locker și, normal, într-o țară în care 43 de ani s-a vorbit despre capitalismul american, despre propaganda americană, despre imperalism american, eu nu puteam să adopt o metodă departe de gândirea închisă.

Nu luați Zero Dark Thirty după Oscarul câștigat aseară, pentru sunet, și nu luați nici povestea ca fiind reală în proporție de 60%. Dar problemele apărute după apariția filmului, reacțiile ziariștilor din trustul Al Jazeera, cele din presa americană și acuzele că sursele lui Kathryn Bigelow și Mark Boal ar fi din cadrul CIA, m-au făcut să îi dau o șansă. E exact ca și filmul de la care nu aștepți nimic, dar care la final îți lasă un zâmbet plăcut și o stare confortantă.

Amour…emoția europeană și apăsarea neînțeleasă de americani

Amour

E frumoasă…viața e frumoasă și e lungă! Uneori îmi spun că fiecare zi, fiecare trăire, fiecare emoție, e o binecuvântare, pe care oamenii o percep total diferit. Așa este și cu muzica. Niciodată nu te întreabă dacă ești în depresie sau dacă o accepți sau o refuzi. Așa e și pianul…corzile metalice sunt lovite de ciocănelul din lemn, iar prin intermediul unor cuie metalice se transmite vibrația corzii către placa de rezonanță.

Așa apar sunetele pianului și nici nu te mai întrebi dacă e Schubert, Beethoven sau Chopin. “Amour” e ca un glissando, apăsat pe ultimele clape cu o durere sufletească sau mai degrabă cu o frustrare ieșită din comun. E un film ieftin, cu un decor sărac, dar cu o poveste în stilul european, stil neînțeles de americani. De fapt, americanii transmit acțiunea și rareori accentuează umanitatea, trăind fazele superficial. De cele mai multe ori asigură rețeta succesului, banii curg și rareori îți pui întrebarea: “dar am trăit vreodată? a fost palpabil?”. În schimb, regizorii europeni păstrează aerul elegant al oamenilor, ascund momentele superficiale, creează scene greu respirabile, care întind nervii precum corzile metalice ale pianului…și te simți lovit de fiecare ciocănel de lemn și zgomotele devin din ce în ce mai dureroase.

Django, dezlănțuirea lui Tarantino

Tarantino, Django Unchained

Pe Tarantino nu trebuie deloc să-l înțelegi, trebuie doar să-l accepți ca fiind copilul atomic al cinematografiei americane, cel care se inspiră din Europa, Asia și ironizează ideea filmului american. Tarantino e geniul neînțeles de cele mai multe ori, pentru că nu vei vedea un film în care să nu curgă sute de litri de sânge, nu vei vedea prea multă seriozitate, nu îți vei explica de ce își alege câte un rol neobservat și nici nu vei auzi muzică proastă.

Tarantino e expert în filme vechi, e pasionat de westernuri și e încântat de orice poveste asiatică în care artele marțiale ucid oameni pe bandă rulantă în cel mai exagerat mod posibil. În Django unchained te aștepți la orice, în cazul în care ai văzut ceva filme vechi și începi să faci legăturile. Îți rezultă într-un final o ironie totală, un spectacol în care politica negrilor e luată peste picior tot de negri, unde afro-americanii primesc nume de legendă de la europeni, dar niciodată nu-și explică, unde Klu Klux Klan e bombardat tot de niște albi, pe fondul unei coloane sonore de excepție. Să nu uităm de Cântecul Nibelungilor, cu povestea despre Siegfried și Brunhilda, doar că în America se ajunge la Broomhilda von Schaft, pentru că totul trebuie americanizat.

The Hobbit, filmul care îngroapă Stăpânul Inelelor

Balin, Dwalin, Bifur, Bofur, Bombur…Fili, Kili, Oin, Gloin, Nori, Dori și Ori…sunt toți în casa lui Bilbo Baggins, care oricât de ospitalier ar fi nu poate accepta niște gnomi nesătuli și neciopliți. Și liderul lor, Thorin…cel care credea că și-a răzbunat tatăl ucis de căpetenia orcilor, Azog! Bilbo e unchiul lui Frodo Baggins, Bagginses cum le zice Gollum, hobbitul corupt de neprețiosul inel, și este ales pentru o călătorie neașteptată în ținutul gnomilor, acolo unde atotputernicul dragon Smaug păzește comoara…de ce? Pentru că el i-a gonit pe gnomi din Erebor, de pe Muntele Singuratic…și asta e pe scurt…

ARGO, filmul în care Ben Affleck își eclipsează rolul cu regia

 Când am citit prima dată că Ben Affleck vrea să regizeze un film, recunosc că îmi doream să-l ocolesc și să mi-l amintesc cu rolul genial din “Good will hunting”, însă titlul “Gone baby gone”, ideea, distribuția, cu Morgan Freeman și Ed Harris, m-au făcut să mă uit la el! Dacă nu l-ați văzut, luați-l cât mai repede. Affleck a făcut o pauză și apoi a scos un film tipic american, The Town, plin de clișee, un succes de cinema, unde nachos și popcorn ridică bugetul.

A urmat trailerul de la ARGO, iar ideea crizei ostaticilor din Iran, din perioada 79-81, dar mai ales punerea în scenă a adevăratului caz “The Canadian Caper”, când 6 diplomați americani au fost ascunși de ambasadorul Canadei la Teheran și au fost scoși de CIA teferi din țară, m-a făcut să zic: hai să-i dau încă o șansă lui Affleck, pe ideea că alternează de la filme bune la filme proaste. Și ARGO e un film fabulos, ce-i drept, și cu ajutorul lui Bill Clinton, cel care a desecretizat operațiunea “Canadian Caper”, undeva în 1996 sau 1997.

Looper – nu-ți lăsa ținta neucisă, chiar dacă e dublura ta de peste 30 de ani

 Ești doar un om plătit să omoare și să scape de cadavrele din viitor, iar argintul pe care îl primești îți conferă luxul de a sta drogat seară de seară, de a iubi cea mai frumoasă femeie din oraș, chiar dacă își oferă serviciile oricărui bărbat pentru bani… dar tu ești preferatul ei. Poți să îi spui și că o iubești, atâta vreme cât a doua zi o iei de la capăt și aștepți cu un “Blunderbuss” în câmp să-i zbori pieptul de la 3 metri celui care nu mai are nicio șansă. Poți să înveți și franceza în perioada așteptării, e doar 2044, lucrurile sunt mai evoluate decât acum, iar călătoria în timp nu s-a inventat încă. Dar ea va fi inventată peste 30 de ani, iar organizațiile mafiote nu pot omorî oameni decât în trecut. Și ai face asta știind că într-o zi te vei ucide pe tine în viitor?

Ideea din Looper este originală, în sfârșit un film care nu are legătură cu vreo nuvelă SF, nu copiază nimic, este doar creația lui Rian Johnson, pe care îl știm din Frații Bloom. Scrisă cursiv, ca un scenariu de film, povestea are iz de box-office, iar actorii sunt aleși pe sprânceană.

“Oslo, 31 august” e o introspectie de o zi in mintea unui tanar care nu mai gaseste nimic important

ARTICOL SCRIS DE REMUS RÂUREANU

„Ce e asta? Battlefield?”. „Da, tocmai mi l-am cumparat”. Deci si traficantului ii trebuia jocul! Prietenul lui, om cu familie, cu nevasta si cu copii, se juca si el. „Mi se parea ca numai idiotii sunt fericiti”, ii zisese Anders. „Pai, si ce, nu-i asa?”. „Da’ voi nu sunteti idioti!”. „Oslo, 31 august” e povestea unei zile din viata unui fost dependent de droguri.

Un time-out in care se agata de legaturile lui vechi si vede ca toate-s subtiri. Un interviu ratat pentru un job, o vizita facuta prietenului bun, apeluri catre fosta iubita care nu mai raspunde niciodata, o noapte in club, toate pe 31 august, ziua sfarsitului verii norvegiene. Intr-un interviu tradus pe Cinemagia, regizorul Joachim Trier explica: „E ziua in care norvegienii se intreaba „Mai suportam inca o iarna?”. Intrebarea din film e „Mai suport o viata?”.