Tarantino, Django Unchained
Pe Tarantino nu trebuie deloc să-l înțelegi, trebuie doar să-l accepți ca fiind copilul atomic al cinematografiei americane, cel care se inspiră din Europa, Asia și ironizează ideea filmului american. Tarantino e geniul neînțeles de cele mai multe ori, pentru că nu vei vedea un film în care să nu curgă sute de litri de sânge, nu vei vedea prea multă seriozitate, nu îți vei explica de ce își alege câte un rol neobservat și nici nu vei auzi muzică proastă.
Tarantino e expert în filme vechi, e pasionat de westernuri și e încântat de orice poveste asiatică în care artele marțiale ucid oameni pe bandă rulantă în cel mai exagerat mod posibil. În Django unchained te aștepți la orice, în cazul în care ai văzut ceva filme vechi și începi să faci legăturile. Îți rezultă într-un final o ironie totală, un spectacol în care politica negrilor e luată peste picior tot de negri, unde afro-americanii primesc nume de legendă de la europeni, dar niciodată nu-și explică, unde Klu Klux Klan e bombardat tot de niște albi, pe fondul unei coloane sonore de excepție. Să nu uităm de Cântecul Nibelungilor, cu povestea despre Siegfried și Brunhilda, doar că în America se ajunge la Broomhilda von Schaft, pentru că totul trebuie americanizat. Continuă lectura
Filme la kilogram, cu Drejan 