The Great Gatsby, marele kitsch australian

The Great Gatsby

Există o tendință globală de a nu mai respecta nimic, fie că e vorba despre o capodoperă muzicală, despre o carte excepțională care și-a lăsat amprenta sau chiar și un film vechi refăcut.

Săracul Scott Fitzgerald n-a apucat să vadă decât un film mut despre the Great Gatsby, cel mai vândut și cel mai ecranizat roman din puținele scrise într-o viață înecată în alcool. Fitzgerald chiar a trăit din plin epoca jazzului, în anii ’20, stingându-și fiecare seară incendiară cu mult alcool, fapt resimțit în tot ceea ce a scris, mai ales în Blândețea nopții, un roman incredibil.

A știut și ziua când va muri, dar n-a avut niciun regret. Dacă ar fi văzut ultima ecranizare după romanul The Great Gatsby, a 5-a după cele din 1926, 1949, 1974, 2000, Scott Fitzgerald ar fi făcut infarct încă de la premieră, mai ales că avea probleme grave cu inima.

Marele Gatsby 3D e un kitsch nemaiîntâlnit, pe care a pus mâna Bazz Luhrmann, un australian cu bugete uriașe, dar cu idei și puneri în practică jalnice. Orice film de-al lui Luhrmann seamănă cu un bonsai uriaș care se usucă imediat când un câine a urinat la rădăcinile lui.

Zero Dark Thirty, când americanii suferă de patriotism și comuniștii vorbesc de propagandă

Afisul filmului Zero Dark Thirty

Am citit tot despre Zero Dark Thirty, înainte să-mi fac curaj să merg la cinema, pentru că precedentul film al lui Kathryn Bigelow, Hurt Locker, mi-a dat un aer de american patriot, făcându-mă să uit de victime colaterale, de ororile războiului. Pur și simplu mă simțeam superficial după Hurt Locker și, normal, într-o țară în care 43 de ani s-a vorbit despre capitalismul american, despre propaganda americană, despre imperalism american, eu nu puteam să adopt o metodă departe de gândirea închisă.

Nu luați Zero Dark Thirty după Oscarul câștigat aseară, pentru sunet, și nu luați nici povestea ca fiind reală în proporție de 60%. Dar problemele apărute după apariția filmului, reacțiile ziariștilor din trustul Al Jazeera, cele din presa americană și acuzele că sursele lui Kathryn Bigelow și Mark Boal ar fi din cadrul CIA, m-au făcut să îi dau o șansă. E exact ca și filmul de la care nu aștepți nimic, dar care la final îți lasă un zâmbet plăcut și o stare confortantă.

Amour…emoția europeană și apăsarea neînțeleasă de americani

Amour

E frumoasă…viața e frumoasă și e lungă! Uneori îmi spun că fiecare zi, fiecare trăire, fiecare emoție, e o binecuvântare, pe care oamenii o percep total diferit. Așa este și cu muzica. Niciodată nu te întreabă dacă ești în depresie sau dacă o accepți sau o refuzi. Așa e și pianul…corzile metalice sunt lovite de ciocănelul din lemn, iar prin intermediul unor cuie metalice se transmite vibrația corzii către placa de rezonanță.

Așa apar sunetele pianului și nici nu te mai întrebi dacă e Schubert, Beethoven sau Chopin. “Amour” e ca un glissando, apăsat pe ultimele clape cu o durere sufletească sau mai degrabă cu o frustrare ieșită din comun. E un film ieftin, cu un decor sărac, dar cu o poveste în stilul european, stil neînțeles de americani. De fapt, americanii transmit acțiunea și rareori accentuează umanitatea, trăind fazele superficial. De cele mai multe ori asigură rețeta succesului, banii curg și rareori îți pui întrebarea: “dar am trăit vreodată? a fost palpabil?”. În schimb, regizorii europeni păstrează aerul elegant al oamenilor, ascund momentele superficiale, creează scene greu respirabile, care întind nervii precum corzile metalice ale pianului…și te simți lovit de fiecare ciocănel de lemn și zgomotele devin din ce în ce mai dureroase.

Life of Pi…emoționant, captivant, incredibil

Dacă există un regizor fără teamă la Hollywood, acesta este Ang Lee. Taiwanezul a riscat de fiecare dată, și cu Hidden dragon, crouching tiger, apoi cu Brokeback Mountain. Ce a rezultat? 4 oscaruri și alte 87 de premii pentru primul film, iar Brokeback Mountain, 3 oscaruri și 93 de premii. Așa a făcut și cu Viața lui Pi, fiind un fan recunoscut al scriitorului Yann Martel, cel care a scris un roman fabulos, distins cu premiul Booker Prize.

Life of Pi este cea mai bună transpunere a unui roman pe ecran. Life of Pi este despre credință, despre determinare, despre viață, așa cum o vedem cu toții zi de zi, unii mai superficiali, alții mai profunzi, până la urmă totul capătă o imagine. Așa este și Pi Patel, de fapt numele lui este Piscine, de la piscina unde tatăl său și-a cunoscut adevărata dragoste, însă fiind foarte bun la matematică, Pi le demonstrează colegilor că numele său trebuie să rămână la fel ca și constanta matematică. Aici apare primul simbol, după care povestea ne arată un Pi Patel nehotărât, care caută răspunsurile credinței în mai toate religiile: hinduism, budism, islam sau creștinism.

ARGO, filmul în care Ben Affleck își eclipsează rolul cu regia

 Când am citit prima dată că Ben Affleck vrea să regizeze un film, recunosc că îmi doream să-l ocolesc și să mi-l amintesc cu rolul genial din “Good will hunting”, însă titlul “Gone baby gone”, ideea, distribuția, cu Morgan Freeman și Ed Harris, m-au făcut să mă uit la el! Dacă nu l-ați văzut, luați-l cât mai repede. Affleck a făcut o pauză și apoi a scos un film tipic american, The Town, plin de clișee, un succes de cinema, unde nachos și popcorn ridică bugetul.

A urmat trailerul de la ARGO, iar ideea crizei ostaticilor din Iran, din perioada 79-81, dar mai ales punerea în scenă a adevăratului caz “The Canadian Caper”, când 6 diplomați americani au fost ascunși de ambasadorul Canadei la Teheran și au fost scoși de CIA teferi din țară, m-a făcut să zic: hai să-i dau încă o șansă lui Affleck, pe ideea că alternează de la filme bune la filme proaste. Și ARGO e un film fabulos, ce-i drept, și cu ajutorul lui Bill Clinton, cel care a desecretizat operațiunea “Canadian Caper”, undeva în 1996 sau 1997.

Skyfall sau cum să îl uităm pe Superman

Unde naiba e 007? Spionul acela alcoolic, afemeiat, cu idei geniale, înnebunit după golf și cu o mare dependență a jocurilor de noroc. Cu cât trece timpul, James Bond nu mai are nimic din descrierea lui Ian Fleming, nu e nici Hoagy Carmichael, îl face regretat pe Sean Connery şi să nu-mi amintesc că Pierce Brosnan în rolul lui Bond era ca și cum l-ai pune pe Florin Călinescu să-l joace pe Bruce Wayne. Zău așa, mă așteptam ca seria Skyfall să ne dea pe spate, ținând cont de rahatul financiar uriaș în care se află MGM, dar nu mai e nici Hollywood-ul ce era odată. Totul e lipsit de esență în Skyfall, plus că avem de a face cu un Bond depresiv, foarte singuratic, un fel de perfect hitman, care tot filmul aleargă să o salveze pe M. Staţi, nu e şi depresia boala secolului?

Nu mi-a plăcut Skyfall, e poate cel mai slab James Bond, ba nu, cele din seria Pierce Brosnan au fost execrabile, iar britanicul Daniel Craig salvează din ideea de brittish agent. Acum, sincer, nu puteai să pui un văcar să îl joace pe 007, cum a fost Brosnan. Nici nu e loc de intro pentru Skyfall, filmul e făcut pe stilul noii lumi, cu mult glow, scene de acțiune în cele mai căutate locuri turistice de pe glob, totul într-un lux îmbrăcat în atmosfera cocalarilor și pițipoancelor, probabil că în următorul film o să-l vedem pe cel mai puternic agent din lume cu un pistol cu cristale Swarovski.

A.C.A.B. și filmul în care românii se simt rușinați

 “Celerino, figlio di putana” se aude pe toate stadioanele din Italia, la noi se cântă cu cea mai proastă meserie este la jandarmerie și pe noi ne doare-n … de poliția română! Nu am inventat noi curentul anti-poliție, iar sintagma de A.C.A.B. a apărut prin Anglia anilor 80 în timpul celebrei greve a minerilor, plus că majoritatea pușcăriașilor își tatuează des inițialele de la All Cops Are Bastards. Dar nu aici vreau să duc discuția, doar vorbim despre un film, în care sunt implicați oamenii legii, extremiștii, tifosii, străinii care ajung ilegal într-o țară din care așteaptă să stoarcă dramul de fericire sau împlinire și românii!

Unde sunt copaci, acolo este și Lorax

Dr. Seuss este unul dintre cei mai îndrăgiți scriitori americani, în special de copii. Așa cum peste 50% dintre americani dețin un produs Apple, la fel peste 80% dintre copiii americani au citit sau au învățat la școală poveștile lui Theodor Seuss Geisel, dovadă că ziua de naștere a scriitorului este sărbătorită cu mare fast. La 2 martie, în toată țara se celebrează ziua cititului sau National Read Across America Day, în memoria lui Dr. Seuss.

Seuss s-a făcut cunoscut în special în timpul celui de-al doilea război mondial, pentru zeci de scurte desene animate, cu temă politică, pe care le vedeam într-o vreme pe TNT, azi TCM, după ce Cartoon Network își încheia programul, iar mai târziu am dat de ele pe DDTV. Da, postul lui dan diaconescu avea un post TV numai cu desene animate, iar Warner Bros l-a prins că le dădea fără acceptul dreptului de autor, după care a plătit niște amenzi grase.

Hunger Games, olimpiadă cu tineri măcelăriți

Americanii nu mai au idei. Au făcut toate filmele posibile, plus că nu ratează nicio carte s-o ecranizeze. Asta-mi demonstrează că pe lângă carte, trebuie să ai și ebook-ul, audio-book-ul, iar dacă niciuna dintre variante nu ți se pare accesibilă, atunci fugi la cinema și în două ore ai înțeles totul. Hunger Games, Jocurile Foamei, face parte din trilogia scriitoarei americane Suzanne Collins, care mai conține volumele Sfidarea și Revolta, cărți pe care le puteți găsi și în limba română, la un preț promoțional, 76 de lei toate cele trei volume la editura Nemira.

Filmul este deja pe primul loc în topul american în săptămâna de debut, ajungând deja la încasări de peste 155 de milioane de dolari, iar criticii de peste Atlantic anunță că Harry Potter va fi detronat de trilogia lui Gary Ross. Revenind la tema filmului, acțiunea se întâmplă într-o Americă post-apocaliptică, fără a fi sugerat anul, ci doar că în urma unui război resursele erau foarte limitate, iar oamenii cunoșteau fericirea  la vederea unui codru de pâine, ca și cum astăzi am duce dorul presei tipărite de altădată.

Woman in Black – Harry Potter într-un horror fără expecto patronum

Se spune că în locuri întunecate subconștientul poate juca feste oricărei minți raționale. Cred că pe această formulă lapidară sunt construite toate filmele horror, deși de la Exorcistul din 1973, filmele horror care mi-au dat ceva fiori pe șira spinării au fost foarte, foarte puține. Amintesc celebrul Dracula din 1931, Bride of Frankenstein, cu Boris Karloff, Shining, cu un Jack Nicholson incredibil, iar mai nou The Ring, Poltergeist și primul Paranormal Activity.

Bine, ultimul e făcut după Blair Witch Project sau REC, ambele filmate first person, pentru a-ți da și senzația de frică la tot pasul, în special când cameramanul aleargă și imaginile, practic, n-au decât conturul groazei. Am ales ieri să merg la “The Woman in Black”, dar nu pentru Daniel Radcliffe, așa cum o fac toți puștanii, ci pentru că tot aștept un horror despre care să pot spune: în sfârșit, vorba americanului, scare the shit out of.