Amour…emoția europeană și apăsarea neînțeleasă de americani

Amour

Amour

E frumoasă…viața e frumoasă și e lungă! Uneori îmi spun că fiecare zi, fiecare trăire, fiecare emoție, e o binecuvântare, pe care oamenii o percep total diferit. Așa este și cu muzica. Niciodată nu te întreabă dacă ești în depresie sau dacă o accepți sau o refuzi. Așa e și pianul…corzile metalice sunt lovite de ciocănelul din lemn, iar prin intermediul unor cuie metalice se transmite vibrația corzii către placa de rezonanță.

Așa apar sunetele pianului și nici nu te mai întrebi dacă e Schubert, Beethoven sau Chopin. “Amour” e ca un glissando, apăsat pe ultimele clape cu o durere sufletească sau mai degrabă cu o frustrare ieșită din comun. E un film ieftin, cu un decor sărac, dar cu o poveste în stilul european, stil neînțeles de americani. De fapt, americanii transmit acțiunea și rareori accentuează umanitatea, trăind fazele superficial. De cele mai multe ori asigură rețeta succesului, banii curg și rareori îți pui întrebarea: “dar am trăit vreodată? a fost palpabil?”. În schimb, regizorii europeni păstrează aerul elegant al oamenilor, ascund momentele superficiale, creează scene greu respirabile, care întind nervii precum corzile metalice ale pianului…și te simți lovit de fiecare ciocănel de lemn și zgomotele devin din ce în ce mai dureroase.

Exact așa este și Amour, un film simplu, dar cu o poveste deprimantă, naturală, palpabilă, totul într-o atmosferă cu foarte puțin oxigen. Nici nu vreau să fac vreun spoiler, să vă descriu despre ce e vorba în film, pur și simplu vreau să vă armez puternic nervii, atunci când vă hotărâți să vedeți 2 ore de artă cinematografică, dar cu o poveste extrem de tristă. Se spune că geniile s-au temut de bătrânețe, dar cine nu se teme? Michael Haneke are școala germană de film, iar Palme d’Or cu Amour în 2012 a fost o simplă formalitate, ținând cont că e la al 5-lea trofeu suprem la Cannes.

Amour e excepțional, iar cei doi actori principali, Jean-Louis Trintignant și Emmanuelle Riva, sunt fără grad superlativ de comparație. Emmanuelle Riva, în rolul lui Anne – o fostă pianistă, încercată de bolile bătrâneții – joacă magistral…te lasă fără cuvinte, începi să simți bătrânețea oricât de tânăr ai fi, te apasă, dar îți smulge din când în când un zâmbet ironic. La fel și Jean Louis Trintignant, genul omului care luptă pentru iubirea supremă, pe care pare să nu-l doboare nicio greutate. Oare?

După ce vezi Amour te întrebi de câteva ori: ce înseamnă cu adevărat iubirea? E așa cum spune Dickens în Marile Speranțe? Sau e firesc să nu mai ai răbdare, văzând cum se stinge lângă tine ușor-ușor persoana iubită? Să ai uneori impresia că lângă tine nu mai este un om matur, nici măcar plin de înțelepciune, ci doar o minte a unui copil neajutorat? Să simți că pierzi controlul, că nici nu mai știi ce faci cu adevărat!

Amour e fabulos, sincer! Haneke te lasă să interpretezi cum vrei tu filmul, în special finalul, de un imprevizibil nemaivăzut…ca și notele de pe portativ pe care nu le înțelege decât muzicianul! Și te mai întrebi dacă într-o zi o să oprești tu muzica intenționat sau dacă ea se va opri, întrucât n-o mai poți percepe. Mai contează că ai stăpânit muzica? Sau că te-ai jucat cu ea atât de ușor? Sau că elevul tău, astăzi pianist premiat, mai uită o notă la Bagatelle în La major…Apoi zâmbești, te lași cuprins de amintiri, îi descrii pe apropiați într-o manieră de judecător și nici nu vrei să te mai vadă cineva spre final! Și ce mai rămâne atunci? Rămâne un album, cu toate pozele vieții, așa cum e ea: frumoasă și lungă! Pentru unii, prea lungă! Și pianul? Dacă nu îl mai auzi, poți să oprești liniștit muzica!

Amour e un film despre iubirea extremă, despre un sentiment pe care poți să-l descrii în zeci de mii de cuvinte și căruia îi poți da sute de mii de sensuri, dar niciodată să nu-l înțelegi cu adevărat! Asta ne demosntrează și Haneke în filmul, care după părerea mea, nu are cum să rateze Oscarul la categoria film străin…într-o zi poți gândi la fel și nici măcar nu vei mai fi în stare să te judeci. E trist? Dacă nu, atunci mergeți să vedeți Amour…la final va rămâne ritmul de 4/4 al pianului, cel care va rezona dintotdeauna cu ritmul cardiac! Și o să vă auziți bătăile inimii într-o concordanță perfectă cu sunetul clapelor!

Anunțuri
Categorii: Bun, Capodopere | Etichete: , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Navigare în articol

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.

%d blogeri au apreciat asta: