“După dealuri” nu găsești nimic!

Marea schismă, zici? Care, aia din 1054, când se împarte creștinismul în două, adică în cei apăsați și în cei care aveau să ardă oameni de vii pentru că erau păgâni? Da, exact aia! Măcar, cei din urmă au învățat să scape de urmele primitive ale unor legi bisericești, pe când cei care își zic ortodocși, în special cei habotnici, nu învață nimic și cred că Dumnezeul lor e peste toți dumnezeii universului. Nu acceptă nimic, nu pot fi niciodată dogmatici, iar dacă întâlniţi practicanți ai isihasmului veţi afla ce înseamnă încăpăţânarea spirituală…se demonstrează în dese rânduri că exagerarea față de biserică duce la sufocare spirituală, la schilodire intelectuală, la limitare profesională…numai defecte, nu? Să nu mai vorbim despre ce înseamnă viața de stareț sau stareță, când îți iei un angajament să te dedici pe viață lui Dumnezeu, singur, dar măcar ai și aici obiective până când ajungi la schima mare. După dealuri are câte ceva din fiecare…

Dar nu vreau să vă țin prelegeri despre biserică, am vrut să vă introduc în atmosfera celui mai lung și apăsător film românesc pe care l-am văzut. Spun lung, pentru că apar niște amănunte absolut inutile pe parcursul peliculei, iar dacă domnul Cristian Mungiu are impresia că așa dai pe spate lumea cinematografiei se înșală amarnic. Se înșală pe el, ne minte pe noi, aruncându-ne un film cu un subiect foarte sensibil, un subiect care poate naște polemici, un subiect primitiv, pur românesc, dar fără substanță și extrem de previzibil. Am văzut vineri la prânz “După dealuri”, ultimul film al lui Mungiu…Patru persoane în ditamai sala de cinema, o atmosferă grea, bolnăvicioasă și apăsată din start de filmul care a împușcat două premii la Cannes, scenariu și cele mai bune actrițe, Cosmina Stratan și Cristina Flutur.

Cazul din film nu este original, preia chiar şi locaţia (Tanacu, judeţul Vaslui) unde părintele Daniel Corogeanu, împreună cu alte măicuţe, au ucis o măicuţă încercând să o exorcizeze cu moliftele Sfântului Vasile. Doar povestea e un pic schimbată şi nici măcar nu anunţă francezii cu care a colaborat Mungiu că filmul este inspirat din fapte reale. Chiar am căutat un alt caz de exorcizare în bisericile româneşti şi nu am găsit. Aici avem povestea a două fete crescute într-un orfelinat din Vaslui, una ajunge măicuţă, Vochiţa, iar cealaltă, Alina, vine din Germania până la mânăstire pentru a o convinge pe prietena ei de la orfelinat să lase biserica pentru munca pe vapor.

Să trecem la film…e aceeaşi apăsare şi penibilitate a unei Românii care nu vrea să dea semnalul de trezire, care nu îşi mai ascunde rahatul sub preş sau în WC, ci îl aruncă direct pe geamurile tuturor românilor şi îl exportă cu mare succes. Cum? Mungiu e cel mai bun exemplu: avem 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile şi După dealuri. Filme făcute pe acelaşi calapod, cu scenarii simple, dialoguri superficiale, montaj de doi lei şi 43 de bani, fără coloană sonoră, doar făcute să te facă să oftezi.

În După dealuri, Mungiu nu are un mesaj faţă de biserica ortodoxă, se plânge în interviuri că vai ce greu i-a fost să facă un film ca acesta că s-a opus biserica. Hai nu, zău! Cu o singură cameră video face oricine filme, iar asta cu coloana sonoră n-am s-o înţeleg niciodată. Nu te implici deloc, decât cu un scenariu şi cu o interpretare de nota 10, dar în rest lipsesc toate elementele unui film. Atenţie, vorbim despre filme, nu piese de teatru, nu homemade-uri.

Interpretarea este fabuloasă, Cosmina Stratan, actriţa cu ochii albaştri, măicuţa Vochiţa, face un rol EXCEPŢIONAL. Un contrast de neînţeles pentru unii, cum de avem actori aşa de buni, dar nu ne sunt premiate filmele cum ar trebui. Am spus mai sus. Şi rolul Cristinei Flutur e foarte bun, dar ochii Cosminei Stratan, expresivitatea, naturaleţea, eclipsează orice replică din film. Aici este meritul lui Mungiu, dar prea puţin pentru un film care nu impresionează cu nimic. Fiecare scenă este previzibilă, replicile sunt slabe şi greu perceptibile de urechea olteanului sau ardeleanului, iar acţiunea e lentă, lentă, ca un melc care parcurge doi metri în peste 2 ore şi jumătate.

N-am să înţeleg niciodată de ce un film aşa de apăsător nu se foloseşte de muzica religioasă în momentele culminante, de ce nu vrea şi regizorul să încerce ziua de astăzi a tehnologiei cinematografice. După dealuri e un film slab, plin de clişee, de un românism care îţi provoacă repulsie şi e prea lung pentru un film de cinema…Dacă ar fi avut subiectul de faţă Tarkovski, cred că-l băga pe unde a ieşit pe Andrei Rubliov şi ar fi ieşit o capodoperă. Promit că de astăzi nu mă voi mai uita la niciun film de-al lui Mungiu, a avut la dispoziţie câţiva ani să mă convingă, dar e prea slab!

Anunțuri
Categorii: între 7 și 8, Filme de popcorn, Mizerii | Etichete: , , , , , , , | Lasă un comentariu

Navigare în articol

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.

%d blogeri au apreciat asta: